Violoncelistul din Sarajevo de Steven Galloway

28166591_2022061788041335_8235373251760849660_n

 

“Dacă oraşul moare, nu va fi din cauza celor de pe dealuri, ci din cauza celor din vale. Se va întâmpla când vor uita că sunt oameni, când se vor crede câini fiindcă sunt trataţi ca nişte câini. Când se vor mulţumi să trăiască în moarte, să se poarte ca şi cum ar fi ceea  cei de pe dealuri să fie, atunci va muri de fapt Sarajevo, om după om.”

Un roman frugal și obsedant, înțelept și frumos despre rezistența spiritului uman și despre modalitățile subtile pe care oamenii le reclamă umanității într-un oraș devastat de război.

Un personaj din acest roman se întreabă care este realitatea orașului Sarajevo? Este acesta orașul  frumos cunoscut pentru istoria și renumele său, sau “adevăratul” Sarajevo este acest iad al celor patru ani de război, a celor 10 mii de morți și 50 de mii de răniți? Romanul în sine pare să răspundă la această întrebare, deoarece urmărim schimbările foarte lente a câtorva personaje principale; aceia care acceptă ideea că această groază a războiului  fiind noua realitate, dar care totuși, în cele din urmă renunță la această cale și se întorc ca cetățeni ai vechiului Sarajevo.

Într-un oraș aflat sub asediu, patru persoane ale căror vieți au fost răvășite le sunt amintite ceea ce înseamnă a fi uman. De la fereastra lui, un muzician vede 22 de oameni, prieteni și vecini asteptând la rând la pâine. Apoi, într-o clipă sunt uciși într-un atac. Într-un act de sfidare,omul își ia violoncelul și hotărăște să cânte exact în locul masacrului timp de 22 de zile, onorându-le memoria.

În timp ce violoncelul cântă, cartea urmărește în primul rând viața a trei oameni care trăiesc în acest oraș aflat sub asediu. Mai întâi, există Săgeată, o tânără lunetistă extrem de calificată. Ea nu numai că are talent în a-și atinge ținta, ci și darul intuiției. Este conștientă de ceea ce o înconjoară într-un mod care o ține în alertă în preajma pericolului. Ea poate anticipa mișcările inamicului. Săgeată este un atu pentru asediați dar până acum a refuzat să urmeze ordinele. Nu poate suporta să se scufunde la nivelul “oamenilor de pe dealuri” care ucid fără discriminare. Și totuși, odată cu creșterea durerii și amorțelii, ea simte sinele ei real, umanitatea ei îndepărtându-se. În rolul său dublu de lunetist/apărător al orașului, Săgeată vede corupție și mai puțină umanitate oriunde arată și începe să creadă că lupta este pierdută. Se teme că nu mai există o diferență între “ei” și “noi”.

„Acum sunt Săgeată, pentru că îi urăsc.Cea pe care o ştiaţi voi nu ura pe nimeni.”

Se stabilește într-una din clădirile bombardate aflate lângă violoncelist, încercând să-și dea seama unde se va instala lunetistul și cum îl poate proteja pe muzician. Este un joc rece și înfricoșător de-a șoarecele și pisica iar zilele trec.

Cel de-al doilea personaj este Kenan, soț, tată și un bun vecin al unei bătrâne înveninate. Kenan a scăpat de recrutarea în armată, viața sa învârtindu-se în jurul unei serii de călătorii lungi către fabrica locala de bere, singura sursă de apă potabilă rămasă. Cară cât de multe bidoane poate și speră să se ferească de lunetiști în timp ce trece prin cele mai periculoase străzi ale orașului. Și înapoi din nou. La fiecare patru zile. Trăiește în groază în cea de-a patra zi. Kenan are parte de un episod dramatic. Într-o zi, în timp ce violoncelistul cântă, un bărbat este împușcat în apropierea locului în care acesta cântă. Un cameraman dorește să obțină o fotografie și se grăbește să își monteze echipamentul. Dar Kenan, chiar riscându-și viața, se grăbește chiar în câmp deschis pentru a-l îndepărta pe bărbatul mort din raza vizuală a cameramanului pentru a proteja, în micul și umilul său mod, oamenii în a deveni doar o poveste siropoasă.

“Este obosit. Este obosit de cărat atâta apă și de lumea în care trăiește, o lume pe care nu și-a dorit-o niciodata și la care nu a contribuit, și care, își dorește el, ar fi mai bine să nu existe.”

În cele din urmă există Dragan. Acest barbat de 64 de ani care lucrează într-o brutărie și care a reușit să-și trimită soția și fiul în siguranță în Italia înainte de asediu.De luni de zile nu mai știe nimic de ei și speră că aceștea să fie în siguranță și departe de pericol. Drăgan este printre puținele persoane din oraș care încă mai are un loc de munca. Bătrânul s-a desprins de trecutul său, de cei pe care îi cunoștea alegând în schimb să se izoleze social cât mai mult posibil. O întâlnire întâmplătoare pe stradă în timp ce așteaptă să treacă o intersecție luată în vizor de un lunetist îi amintește de ceea ce a pierdut.

“Dragan Isović știe că orașul Sarajevo pe care și-l aminteşte, orașul în care a crescut și de care era mulțumit, chiar mândru, nu a existat probabil niciodată. Când se uită în jur îi e greu să-și amintească ce a fost odată, dacă a fost vreodată altceva decât oamenii de pe dealuri, cu armele şi bombele lor. Însă parcă nici asta nu pare corect. Totuși, are la îndemână doar aceste opțiuni.”

Cum să ucizi și totuși să rămâi uman? Când devine greșit? Oare devine vreodată dreptate? Cum nu devii ceea ce urăști? Aceste întrebări sunt în esență fundamentale  pentru toate cele trei narațiuni. Cum ne comportăm în vremuri teribile când moartea atârnă practic la fiecare colț, unde moartea devine un eveniment obișnuit, cum ne oprim să devenim mai puțin decât cine suntem? De unde găsim curajul pentru a continua?

Autorul nu ne spune niciodată nimic despre cine sunt locuitorii orașului și cine sunt asediatorii. Nu ne spune cum a început războiul, motivele războiului sau între cine se duce acest război. O poveste mult subevaluată sugerează că dorește ca mesajul să se aplice NU doar acestui război pe care îl folosește ca și cadru.Ceea ce încearcă să ne spună este care sunt efectele războiului asupra oamenilor, ce au simțit și cum au încercat să supraviețuiască. Vedran Samilovic este sursa de inspirație pentru personajul violoncelistului, muzicianul care în viața reală obișnuia să cânte în clădiri ruinate.

Frica stă agățată în aer și totuși mai există o licărire de speranță. Oamenii se apropie unii de alții, uneori în cele mai simple moduri. Chiar și în război, bunătatea și generozitatea femeilor și bărbaților nu sunt complet pierdute. Forța și inimile lor sunt ceea ce îi pune în mișcare și îi ajută să supraviețuiască. Violoncelistul din roman a adus propria sa marcă de speranță poporului orașului Sarajevo. Cu toate acestea, indirect, el a schimbat viețile multor ascultători, inclusiv viețile lui Kenan, Dragan și Sageata.

Romanul lui Galloway este în același timp poetic și bântuit. Proza lui este simplă și brută. Violoncelistul din Sarajevo este cu siguranță un roman pe care nu îl voi uita curând.

“Fiindca civilizația nu e ceva care se construiește și gata, o ai pentru totdeauna. Trebuie construită tot timpul, recreată zilnic. Piere mult mai repede decât ar fi crezut că e cu putință. Iar dacă vrea să traiască, trebuie să facă tot ce poate ca lumea în care vrea să trăiască să nu dispară. Atâta timp cât există război, viața este o măsura preventivă.”

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s