„Oaza de la asfintit” de Baha Tahir

oaza-de-la-asfintit-baha-tahir-26564-540x540

“Deşertul este un loc în care oamenii vin să se descopere. Pentru unii, asta e o fericire, pentru alţii, o catastrofă.” (Baha Tahir)

Romanul lui Baha Tahir “Oaza de la asfintit” (Waher al ghorob), scris la varsta de 72 de ani, il ia pe Azmi redenumit Mahmud Abd El Zahir, un protagonist de varsta mijlocie si construieste o poveste despre iubire, tradare, ocupatie si mai presus de toate despre identitate. Este un roman profund filozofic spus cu putere prin cuvinte simple, alese cu grija. Folosind scrierile arheologului Ahmed Fakry despre Siwa si poporul sau berber ca inspiratie, Tahir da viata personajelor sale prin monologuri interioare care creaza o naratiune subtila a evenimentelor.

Actiunea romanului este plasata in secolul al XIX-lea, in Sahara, mai precis in oaza Siwa din nord-vestul Egiptului, la aproximativ 50 de km de granita cu Libia. Caravanele trebuie sa traverseze un desert nemilos plin de scorpioni, hiene, serpi, cu o caldura dogoritoare si nopti reci. Cu toate acestea, cele mai devastatoare sunt furtunile de nisip “diavolii albi de praf”. Oaza se dovedeste a fi un microcosmos al luptelor coloniale: falimentat de impozite imense, insangerat de bombardamentele periodice ale armatei egiptene, si impartit de o lunga lupta intre cele doua clanuri ale sale.

bahaa-taher-sunset-oasis-001
Siwa,Egipt

Actiunea incepe cu transferul (si promovarea) nedorita a ofiterului de politie Mahmud Abd El Zahir intr-o oaza, la cativa ani dupa revolta urabi in care a fost implicat (care a esuat, ducand la ocuparea britanica a Egiptului in 1882).In calitate de guvernator care reprezinta Khadivele din Cairo, Mahmud este insarcinat sa colecteze impozitele mari pe care locuitorii rebeli si mandri ai oazei refuza intotdeauna sa le plateasca ocupantilor. Impotriva sa, sotia sa irlandeza Catherine il insoteste pe Mahmud in calatoria obositoare si periculoasa in desert. Este sansa ei de a face descoperiri arheologice in oaza despre care ea a citit si a auzit atat de multe. Este interesata mai ales sa gaseasca urme ale lui Alexandru cel Mare in ruinele templelor egiptene.

Dupa cum era de asteptat, localnicii oazei ofera cuplului o primire rece. Nu numai ca oamenii sunt necomunicativi, chiar ostili fata de straini, dar si locul ii inchide. Toate gradinile fertile sunt zidite, astfel incat nimeni nu poate vedea ce se intampla in ele. De altfel, guvernatorul si sotia lui traiesc izolati intr-o casa din afara satului, constienti ca vietile lor sunt in pericol, deoarece oamenii din oaza nu ii vor acolo. In ciuda acestor lucruri, ei continua sa aiba o viata linistita cu o rutina zilnica. Limitati la ei insisi, fantomele trecutului ii invadeaza si ii instraineaza.

In timp ce Mahmud este bantuit de deciziile luate in momentele de slabiciune si neputinta sa de a-l impiedica pe seicul Sabir de a complota impotriva sa, Catherine devine obsedata de Alexandru cel Mare si isi dezvolta cercetarile fara a se preocupa de riscuri si obiceiurile locale.

Sosirea in oaza a capitanului Wafsi si a surorii lui Catherine, Fiona, grav bolnava reprezinta inceputul sfarsitului.Prezenta celor doi reuseste sa le arate lui Mahmud si Catherine deficientele propriilor vieti si sa ii impinga in dorinta lor de a realiza ceva minunat si memorabil.

In mijlocul haosului exista agenti ai reconcilierii: seicul Yahya, nepoata sa frumoasa Malika , si sora lui Catherine care venita la ei in speranta descoperirii de a se trata de tuberculoza, cred ca pot vorbi cu trupele si cu femeile din oaza si cele beduine si copiii lor. Dar eforturile lor sunt sortite esecului: situatia Fionei se inrautateste, Malika este ucisa cand sfideaza obiceiurile tribale care limiteaza viata unei femei vaduve si seicul Yahya realizeaza ca “nimic nu se va schimba chiar daca toti cei din est se vor casatori cu femei din vest sau invers”. Chiar si Alexandru cel Mare care isi face aparitia in roman sub forma de narator isi aminteste de visul sau “ de a umple lumea cu o tulpina, din coapsele europenilor si asiaticilor, dupa care nu va mai exista razboi”.

“Oaza de la asfintit” este o carte care isi recompenseaza cititorii: ne rasplateste cu Mahmud, ale carui indoieli reflecta alegerile spinoase intr-un peisaj a unei puteri coloniale; ne rasplateste cu acele momente cand personejele trebuie sa revizuiasca o naratiune personala pretuita de catre ei; si prin cuvintele lui Tahir, romanul ne rasplanteste cu o viziune larga a lumii.

“Oaza de la asfintit” este primul roman castigator al International Prize for Arabic Fiction.

O carte nu foarte usoara, impresia asta mi-a lasat-o,  avand in vedere ca autorul a pus un accent mare pe partea psihologica a personajelor, dar o carte pe care o recomand daca vreti sa iesiti dintr-o rutina a lecturii si daca sunteti interesati de aspecte istorice ale Egiptului.

1811052Baha Tahir( in engleza Bahaa Taher) s-a nascut in 1935 la Cairo. A studiat istoria si jurnalismul iar la scurt timp a inceput sa lucreze la Radio2. In anii `70 in timpul lui Anwar Sadat si-a pierdut slujba la radio si i s-a interzis sa mai publice. A emigrat in Elvetia unde a lucrat ca traducator pentru Natiunile Unite. Debutul ca scriitor l-a facut in 1985 cu romanul „La est de palmieri”, apoi au urmat alte 5 romane, cele mai cunoscute fiind „Matusa Safiyya si manastirea” si „Iubire in exil”, devenind unul dintre cei mai apreciati autori contemporani.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s